Si tratta quì d’un librone, «Tempi
fà», da Pierre-Jean Luccioni,
esciutu pocu fà, è un librettu più
anzianu assai, «Detti è Massime», una
racolta fatta da Antoine Mattei (1867).
U primu puru scrittu in francese hè
arrichitu da una mansa di parolle sputiche
; trattendusi di l’usi è e faccende
di noi Corsi, tempi fà, ma ancu in
tempi d’oghje. Tempi fà (a prova n’hè
ind’i ritratti è cumenti di prima trinca)
remau veritamente «capaci», volesi dì
in pussessu di a cunniscenza, a pratica,
u rispettu, di l’inturnianza naturale
(piante, animali), l’intaressu purtatu
à l’attività, sia di l’omu corsu, sia di
a donna corsa, ugnunu autunomu
eppuru sulidariu di a cumunità,
ugnunu à tempu manescu è riflessivu,
ugnunu degnu di rispettu, ind’u so
campu d’attività, è i so limiti umani. A
so lingua, spechju di e so attività, è di
u so ghjudiziu, pudia dì tutu. Ancu
povaru era riccu di a so tarra, di a so
cultura trasmesse da l’antenati : u filu
ùn era ancu scioltu. U libru di
Luccioni non solu cummenta, ma dà
propiu à vede è tandu nasce a nustalgia
di quelli tempi, quandu a Corsica
era sempre sfarente, esotica, viva.
Povaru u Corsu ? mancu appena : ma
riccu di u so sapè fà, di a so dignità, di
a so tradizione. Corciu? Ancu carcu à
anni è appinzendu un pezzu di legnu
era a maghjine di l’omu «faber» è in
listessu tempu «sapiens», iè «sapiens».
A donna corsa fà a buccata, u strapuntu
di lana, filà è tesse, ma dinò
coglie l’erbiglie salutarie, è caccià
l’ochju…l’omu pudia fà tuttu, ancu,
per certi, taglià a sciatica…è l’unu è
l’alrea rispettavanu, cumu si deve, «u
contu di a luna».
Incù Antoine Mattei, si tratta, dice ellu
stessu, di « u più anticu munimentu
d’una lingua è u codice più vechju,
più generale è più durabile d’un
populu », un codice santu è ghjustu di
«verità cunfirmate da più seculi d’esperienza
». Nè testimuneghja u libru
d’Antoiner Mattei : sputicu, curatu,
riccu riccu. I pruverbi, detti è massime
ch’ellu racoglie sò à tempu universali è
identitarii. Cuncernati, tutti, o quasi
tutti, i tratti duminanti di a natura
umana (individuale o sucietale) è e
tappe più impurtante di u parcorsu chì
ci porta da a nascita à a morte. Un
veru resu contu chì ci face misurà a
perdita tamanta patuta da noi stessi,
acculturati impuveriti…umanu, propiu
umanu, u resu contu, cummuvente
ancu ind’e rimarche ch’ellu face
sottuvove, in parentesi, u nostru tercanu
: rimarche di u tippu «ancu
errore», o «esageratu», o «figuratu». In
quantu à a più cunnisciuta di e parullaccie,
basta a prima lettera «M» per
citalla, senza puru noce à u galateu.
Ben intesa e donne tenenu a so bella
piazza ind’u versu satiricu, senza
troppu gattivezza quantunque.
Lighjimu : «Intantu ch’elle so zitelle,
parenu anghjulelle, dopu maritate so
indiaulate» (esageratu dice ellu). Dinò
ghjudicatu « esageratu » : « Donne
danne ». E piuttostu laudativu «l’omu
senza a donna è un arburu senza
fronde, senza rame». Custattu d’un
omu sinnatu : «I solli ùn si manghjanu
», o «Chì ne vole si ne stanti» e
quellu d’un Corsu disingannatu :
d’una banda «agghja tù bè, o Corsu,
chì u male ùn ti ne manca» da l’altra :
«quandu u Corsu stà bè cerca di stà
male». E cumu si deve, finisce a
racolta incù un ghjudiziu murale
appena duru : «chì è povaru per curciagghine
meriterebbe u bastone un
merita cumpassione». Un custattu
aspessu fattu da a «vox populi», ind’u
«dialecte septentrional», chì a crede
l’autore saria «plus doux».
Sti dui libri sò tramindui ducumenti di
prima trinca o per tirà avanti ind’a cunniscenza
è u rispettu di noi stessi è di u
nostru paese, micca riduttu à esse u
locu turisticu è basta ! quì l’avemu
veritamente a sustanza vitale di u nostru
populu, in pussessu d’una storia
soia, d’una vera civilità, ellu stessu
aspessu à l’amparera di u so passatu,
un passatu degnu di rispettu. Bisogna à
dilla in sti tempi d’alienazione, di cultu
di u soldu, di u sacrusantu «pouvoir
d’achat»…saria ora di riflette à certe
verità di u tippu «i solli ùn si manghjanu
» o «solli nè hà ancu in
bocca», è chì «appinza un pezzu di
legnu» pò esse l’indice d’una vera
è fonda saviezza.
Anghjula Maria Carbuccia