Accolta

Accolta Cap'articulu Attualità Pulitica Ghjustizia Internaziunale I Prigiuneri Fiure Cultura Abbunamentu Cuntatti Ligame


Articulu di u numaru 35/36, Agostu/Settembre di u 2008


In lingua corsa : Dui libri per u riacquistu…



Si tratta quì d’un librone, «Tempi fà», da Pierre-Jean Luccioni, esciutu pocu fà, è un librettu più anzianu assai, «Detti è Massime», una racolta fatta da Antoine Mattei (1867).

U primu puru scrittu in francese hè arrichitu da una mansa di parolle sputiche ; trattendusi di l’usi è e faccende di noi Corsi, tempi fà, ma ancu in tempi d’oghje. Tempi fà (a prova n’hè ind’i ritratti è cumenti di prima trinca) remau veritamente «capaci», volesi dì in pussessu di a cunniscenza, a pratica, u rispettu, di l’inturnianza naturale (piante, animali), l’intaressu purtatu à l’attività, sia di l’omu corsu, sia di a donna corsa, ugnunu autunomu eppuru sulidariu di a cumunità, ugnunu à tempu manescu è riflessivu, ugnunu degnu di rispettu, ind’u so campu d’attività, è i so limiti umani. A so lingua, spechju di e so attività, è di u so ghjudiziu, pudia dì tutu. Ancu povaru era riccu di a so tarra, di a so cultura trasmesse da l’antenati : u filu ùn era ancu scioltu. U libru di Luccioni non solu cummenta, ma dà propiu à vede è tandu nasce a nustalgia di quelli tempi, quandu a Corsica era sempre sfarente, esotica, viva.

Povaru u Corsu ? mancu appena : ma riccu di u so sapè fà, di a so dignità, di a so tradizione. Corciu? Ancu carcu à anni è appinzendu un pezzu di legnu era a maghjine di l’omu «faber» è in listessu tempu «sapiens», iè «sapiens». A donna corsa fà a buccata, u strapuntu di lana, filà è tesse, ma dinò coglie l’erbiglie salutarie, è caccià l’ochju…l’omu pudia fà tuttu, ancu, per certi, taglià a sciatica…è l’unu è l’alrea rispettavanu, cumu si deve, «u contu di a luna».

Incù Antoine Mattei, si tratta, dice ellu stessu, di « u più anticu munimentu d’una lingua è u codice più vechju, più generale è più durabile d’un populu », un codice santu è ghjustu di «verità cunfirmate da più seculi d’esperienza ». Nè testimuneghja u libru d’Antoiner Mattei : sputicu, curatu, riccu riccu. I pruverbi, detti è massime ch’ellu racoglie sò à tempu universali è identitarii. Cuncernati, tutti, o quasi tutti, i tratti duminanti di a natura umana (individuale o sucietale) è e tappe più impurtante di u parcorsu chì ci porta da a nascita à a morte. Un veru resu contu chì ci face misurà a perdita tamanta patuta da noi stessi, acculturati impuveriti…umanu, propiu umanu, u resu contu, cummuvente ancu ind’e rimarche ch’ellu face sottuvove, in parentesi, u nostru tercanu : rimarche di u tippu «ancu errore», o «esageratu», o «figuratu». In quantu à a più cunnisciuta di e parullaccie, basta a prima lettera «M» per citalla, senza puru noce à u galateu.

Ben intesa e donne tenenu a so bella piazza ind’u versu satiricu, senza troppu gattivezza quantunque. Lighjimu : «Intantu ch’elle so zitelle, parenu anghjulelle, dopu maritate so indiaulate» (esageratu dice ellu). Dinò ghjudicatu « esageratu » : « Donne danne ». E piuttostu laudativu «l’omu senza a donna è un arburu senza fronde, senza rame». Custattu d’un omu sinnatu : «I solli ùn si manghjanu », o «Chì ne vole si ne stanti» e quellu d’un Corsu disingannatu : d’una banda «agghja tù bè, o Corsu, chì u male ùn ti ne manca» da l’altra : «quandu u Corsu stà bè cerca di stà male». E cumu si deve, finisce a racolta incù un ghjudiziu murale appena duru : «chì è povaru per curciagghine meriterebbe u bastone un merita cumpassione». Un custattu aspessu fattu da a «vox populi», ind’u «dialecte septentrional», chì a crede l’autore saria «plus doux».

Sti dui libri sò tramindui ducumenti di prima trinca o per tirà avanti ind’a cunniscenza è u rispettu di noi stessi è di u nostru paese, micca riduttu à esse u locu turisticu è basta ! quì l’avemu veritamente a sustanza vitale di u nostru populu, in pussessu d’una storia soia, d’una vera civilità, ellu stessu aspessu à l’amparera di u so passatu, un passatu degnu di rispettu. Bisogna à dilla in sti tempi d’alienazione, di cultu di u soldu, di u sacrusantu «pouvoir d’achat»…saria ora di riflette à certe verità di u tippu «i solli ùn si manghjanu » o «solli nè hà ancu in bocca», è chì «appinza un pezzu di legnu» pò esse l’indice d’una vera è fonda saviezza.

Anghjula Maria Carbuccia

 

Sur le même thème

© U Ribombu Internaziunale — 2008